Cutia Pandorei

(Sursa Wikipedia.ro)

Cutia Pandorei este de fapt cutia lui Zeus confecționată de Hefaistos în care zeii au pus: cruzimea (Ares), aroganța (Poseidon), suferința/durerea (Hefaistos), vanitatea (Hermes), lăcomia și gelozia Herei, pofta trupească (Afrodita), ura (Artemis), lăcomia (Atena), bolile (Apollo), lenea (Dionis), tristețea (Demetra), teama, înșelăciunea și subjugarea muritorilor de către zei (Zeus) și, nu în cele din urmă, suferința și moartea (Hades). Doar Hestia (sau poate mai probabil Atena, zeița înțelepciunii) s-a deosebit de ceilalți zei depunând în această cutie Speranța.

Pandora este (în limba greacă Πανδώρα) în mitologia greacă prima femeie de pe pământ. Ea a fost creată de zeii care, geloși pe Zeus care crease bărbații, au hotarât să creeze o femeie perfectă. Hefaistos, zeul meșteșugăritului, folosind apă și pământ, i-a dat corp și chip. Ceilalți zei au înzestrat-o cu multe talente: Afrodita i-a dat frumusețea, Atena înțelepciunea, Apollo talentul muzical, Hermes puterea de convingere. De aici și numele său, Pandora însemnând în limba greacă cu toate darurile.[1]

După ce Prometeu l-a imitat pe Zeus creînd el însuși oameni perfecți din lut, oameni cărora le-a dat viață cu razele soarelui[2] și cărora le-a oferit focul furat de pe Olimp, Zeus s-a simțit jignit de îndrăzneala acestuia și a decis să se răzbune. El l-a pus pe Hefaistos să creeze o cutie în care zeii au depus toate relele:[2]

Într-un fals acces de bunătate, Zeus i-a oferit-o lui Prometeu pe Pandora drept soție și cutia (Cutia Pandorei) drept cadou. Simțind că la mijloc este un șiretlic, Prometeu a refuzat cadourile. Zeus s-a îndreptat apoi către Epimeteu, fratele lui Prometeu, care, subjugat de frumusețea Pandorei, a acceptat-o de soție. Împinsă de firea sa curioasă, Pandora a deschis cutia și astfel toate relele din interior au scăpat și s-au împrăștiat pe pământ. Înfricoșată, s-a grăbit să închidă capacul, neobservând că singurul lucru care rămăsese pe fundul cutiei era Speranța.

Cu toții știm azi ce înseamnă cutia Pandorei. Este o cutie virtuală, dar foarte periculoasă. O colecție de rele înfricoșătoare ce poate să fie eliberată foarte ușor. Scăpați de sub control monștri fac pagube irecuperabile. E greu, aproape imposibil să-i aduci înapoi. E dificil să pui capacul peste cutie. Doar în povești se întîmplă așa ceva. În viața reală e mult, mult mai greu. Oare de ce este așa?

În primul rînd pentru că eliberarea monștrilor se face în urma unei decizii. Ai luat sau am luat decizia de a deschide cutia. O decizie conștientă. Poate făcută sub imperiul emoțiilor, al unor evenimente, dar de cele mai multe ori decizia ne aparține, așa cum acțiunea ne aparține. Cu o singură excepție: cutia poate fi deschisă și din prostie.

În al doilea rînd, deschiderea cutiei se înregistrează. Devine istorie. S-a întîmplat. Atunci. Acolo. Nimeni nu poate face abstracție de evenimentul în sine. Nimeni nu-l poate nega de parcă nu ar fi avut loc, nu s-a întîmplat niciodată. Nu a fost o iluzie. Chiar dacă a fost o greșeală.

Și mai ales greșelile nu se uită niciodată. Și foarte rar se iartă. Pe bulevardul Greșelii nu prea adie vîntul Iertării.

Dar ce este sau ce poate fi cutia Pandorei? Ar putea fi o colecție de resentimente, amărăciuni, momente de mîhnie înăbușită, frustrări împinse undeva în memoria de lungă durată. Păzită bine, departe de iertare. Un seif închis cu un cifru sigur.

Sau așa credem noi. Cu toate astea, cifrul poate fi spart de o scînteie emoțională. O simplă vorbă poate elibera monștri. Ironia sorții: parola ce o credeam secretă nu este deloc așa. Ba dimpotrivă.

Bine este să prevenim deschiderea cutiei. Dar ar fi și mai simplu să nu existe niciun monstru în cutie. Atunci cutia, capacul, cifrul nu și-ar mai avea rostul.

Rezolvarea imediată a problemelor, nu amînarea sau ignorarea lor, ar fi una dintre soluții.

 

Anunțuri

Divorț creștin în stil românesc: menajul abuziv

În biserici se înfierează divorțul. Nu se face rabat. Divorțul este păcat. Divorțatul și divorțata sunt păcătoși. Cu toate astea nu sunt înfierate căsătoriile aranjate și cele din interes. Acelea nu sunt păcate, sunt doar aiureli și greșeli. Lasați-i să sufere dacă sunt proști! Și mă bate gîndul să mergem din nou să vizităm ce-o fi aia o biserică… cel puțin pe la noi.

Deci, pe scurt despre nuntă și divorț într-un menaj abuziv.

Spre deliciul adepților lui Bahus, Isus a transformat apa în vin. Și n-a fost puțin. Oare n-ar fi găsit Isus o minune mai bună? N-ar fi trebuit să transforme mirele sau mireasa, socrul sau soacra? Se vede treaba că nu. Mă mai sîcîie un gînd: o fi spus Isus ceva mirilor? Ceva despre supunere, iubire, înțelegere, copii, bani puși împreună, mersul la meci, birt sau coafor? Nu! Nimic? Nimic.

Și așa, cu excepția a două-trei versete mai nimic despre căsătorie și divorț în NT. Sfaturi de la celibatarul Pavel…

Cu bagajul acesta poposim în secolul XXI. Dar pînă aici? Pînă aici femeia a fost un accesoriu al bărbatului. De cele mai multe ori. Un accesoriu ușor de etalat, de schimbat sau de decartat.

Pentru societate feminismul a fost un șoc. Pentru că societatea, deși înmulțită de mame, este modelată după chipul și asemănarea bărbaților. O icoană previzibilă. Probabil că unii dintre noi mai țin minte cum se rugau bărbații lui Israel: Doamne îți mulțumesc că nu m-ai făcut dintre Neamuri și nici femeie.

Și pentru biserică feminismul a fost un șoc și încă mai este. Cum să lupte femeia pentru drepturile ei? Cum să conducă o femeie? Îmi amintesc propriile reacții cînd a început soția, adică femeia mea, să conducă mașina MEA. V-ar fi prins bine filmul, cartea s-a vîndut foarte bine! După ce mi-au luat jobul și statutul, acum femeia care-ai pus-o Doamne lîngă mine mi-a luat și mașina!

M-am întrebat o dată, ba nu, de cîteva ori, ce s-ar întîmpla dacă bisericile ar adopta o atitudine… Mai bine tac din gură!

În fine, să vedem de ce se ajunge la divorț.

De cele mai multe ori pentru că bărbatul este violent. Bărbatul, ca și cîinele care mușcă cînd nu pricepe ce se întîmplă, bate. Și are cu ce. Și dacă bate și chinuie femeia, poate că aceasta se plînge pastorului. Pastor care-i spune că suferă pentru Cristos. Că el se va pocăi. Că va fi cîștigat pentru Domnul. Aleluia frate!

Bre pastori, preoți și alți diaconi, da luați o funie și dați-i individului cîteva acolo unde-l doare, să vadă și el cum e. Și să vedem atunci dacă strigă el aleluia.

Femeia să se teamă de bărbat, dar am mai fost învățați că pe femeie să n-o atingi nici cu o floare. S-o iubești, s-o îngrijești și alte jurăminte… Și femeia ce vrea să divorțeze că este maltratată este o păcătoasă, o necredincioasă, o păgînă sau mai rău. Normal. Dacă încalcă legea, normele, cutumele și nu moare la datorie?

De ce nu i se spune pe nume abuzului în biserică? Bătaia e bătaie. Neglijarea e neglijare. De ce ,,fratele” nu este pus sub disciplină, nu este reclamat la poliție? Pentru că acel ,,frate” (mai ales la țară) are alte rude care pot declanșa o mini-revoluție în biserică și adio scaun, amvon și salar. Cine-i fraier să nu țină cu ăl mai tare, adică cu bărbatul?

Am văzut cazuri în care el a divorțat și ea a fost dată afară din biserică. Barem dacă femeia aia l-ar fi miruit din cînd în cînd cu tigaia de fontă! Dar soția abuzată să nu facă nimic, pentru că, nu-i așa, capul plecat, sabia nu-l taie. Să sufere, să suporte că-i pentru Domnul. Să arate, să demonstreze  că suferă ca și Cristos. OK. Dar dacă ea -l întruchipează pe Cristos, soțul pe cine întruchipează? Am eu o bănuială, dar nu v-o spun.

Cam asta este rețeta bisericilor. I se asigură soției un statut special. Va fii o martiră în viață. Interesant, dar eu n-am găsit în Biblie versetul ăsta!

Ba, la capitolul să trecem cămila prin urechile acului  adică la catastrofizarea cazului (cum altfel se poate categorisi?) cei săraci cu duhul, în alt sens decît cel pomenit de Isus în Predica de pe munte, vin cu interdicțiile: Bre, nu te mai poți căsători că dacă celălalt/cealaltă se întoarce la Domnul, tu soțul/soția cui vei fii în cer?

Chiar așa: soția abuzată care este divorțată să nu se recăsătorească, pentru că, nu-i așa, nu știm care e sfîrșitul fostului soț (dar avem cel puțin 50% șanse să alegem corect) și ea are datoria să-aștepte că dacă s-o trezi din beție, în stradă și e iarnă, cu 5 minute înainte de a-l înșfăca definitiv Satana să-l ducă cu el într-o criză ce depășește al său delirium tremens, sora să-l ia plină de iubire înapoi. Să-l spele, să-l îngrijească și să-l culce în așternuturi noi și moi cumpărate din banii ei luați de la gura copiilor făcuți cu el și nebăgați în seamă cu anii tot de el. Și cum rămîne cu jurămintele alea din ziua nunții? Cu păstorirea, cu biserica care…

Sora abuzată dacă cumva are alte idei deosebite de linia oficială să fie dată afară, că așa este ajutată. Trupu-i este dat pe mîna Satanei pînă la revenirea prin pocăință în fața completului bărbătesc de judecată. Că doar femeile nu au vreun cuvînt în biserică, după cum spune la Galateni: Căci mai este Iudeu și Grec; mai este rob nu slobod; mai este parte bărbătească și parte femeiască, fiindcă toți suntem deosebiți în Hristos Isus.

Și așa rezolvăm un posibil divorț, dăm un exemplu bun pentru cei ce vor să se căsătorească și totul merge înainte în timp ce biserica o ia înapoi. Ne mai mirăm cu nu vine cineva din afară la biserică? Păi și ăștia dinlăuntru vor să plece… Nu de alta, dar Evul mediu, antichitatea și dreptul celui mai tare parcă n-au de-a face cu iubirea lui Cristos. Sau mi se pare doar mie?

Eu chiar mă mir de ce nu se predică la nunți adevărul dogmatic de la sfîrșit: Soră, acum te iubește el, dar cînd te va abuza, atunci tu să-l asculți și să-l iubești mai tare. E și el un suflet. Ba e și sensibil, vezi să nu-l tragă umezeala șanțului, să-l primești cu brațele deschise ori de cîte ori te abuzează. O faci pentru Domnul! Să fie pace, să ne iubim, să ne-nțelegem, să nu se afle în afară!

Asemenea relației dintre torționar și torționat, torționatul își iubește torționarul pe care vrea să-l mîntuie. Doar că aici este vorba despre înlocuirea dragostei dezinteresate cu abuz de cea mai joasă speță. Poate dacă cel slab l-ar tortura pe cel tare am mai înțelege, dar cînd cel tare, singurul care poate arăta milă, mărinimie, majestate îl abuzează pe cel slab, relația  existentă este ca cea dintre călău și victimă. Și biserica omoară victima.

Bărbatul și femeia (1): femeia

Bărbații pretind că se află sub asediul farmecelor femeii. Nu negăm că o singură femeie este mult mai sexy decât o duzină de bărbați. Zeț it!

De la îmbrăcat, la coafat, la fardat și la mersul pe tocuri, femeia ne dă o lecție de sexualitate ce nu poate fi reprodusă în domeniul masculin decât cu mari riscuri. Care bărbat riscă să fie catalogat în fel și chip pentru că e un pic mai sexy? Puțini.

Ca atare ar trebui să-i dăm femeii ce i-a dat Dumnezeu, să facem ciocu mic și joc de gleznă privind cu admirație și decență. Nu?

Cîteodată mă întreb de câtă independență sau autonomie se bucură o fată în propria familie. Și aici cred că intervine și voința mamei, nu numai cea a tatălui. Tradițional, unei fete i se acordă cam tot atâta credit cât unui băiat, adică zero. Optimist, nu? În fine, dacă așa stă situația la tinerețe când nu este iubită de un bărbat și fără soț, doar cu părinți, de ce să meargă altcumva lucrurile după căsătorie?

Bineînțeles că știți că cele mai multe vrăjitoare au fost arse pe rug în Germania protestantă pentru că femeia era percepută ca și concurent al bărbatului. Meic iu sinc…

Ce să mai vorbim despre femeile care sunt abuzate, ignorate și exploatate. Asta ca să nu pomenim de altele mai rele. Și nici nu pomenim.

Care este domeniul în care femeia poate să-și manifeste calitățile? Așa cum zic unii, femeia nu are loc, pentru că e… femeie. Primul om a fost bărbat, nu femeie. Deci femeia e pe locul doi. Mai să discutăm despre cine a fost primul: oul sau găina. Sau cum ar fi o lume numai cu bărbați. În cazul ăsta avem mari probleme.

Ce ar trebui să facem cu femeile? O lume separată? O planetă a femeilor, cu femei, pentru femei? Interesantă idee.

Păi nu se poate, că scapă de controlul bărbatului. Deja văd afișele peste tot: Only for ladies. Manifestații ale bărbaților cu lozinci de tot felul.

Imaginați-vă!

Căsătoria, exorcismul și cartea Cum să te căsătorești (1)

De la bun început pot spune că nu există nici o legătură între cele trei. În primul rînd pentru că primele două fac parte din domenii complet diferite. În al doilea pentru că încă nu s-a scris cartea Cum să te căsătorești. Deci dacă ați început să citiți ați mușcat momeala. Asta și am vrut!

Dar în căsătorie e ca și în exorcism: nu ști prea bine ce se întîmplă pînă nu dai de dracu! Nu strîmbați din nas la limbaj, adevărul e dur și nimeni nu poate cere banii înapoi, întoarce timpul înapoi sau pretinde că visează atunci cînd se confruntă cu probleme în căsătorie și în exorcism. Drept urmare, la fel ca în cazul oricărei probleme de maximă importanță, nu ar trebui tratată problema după apariția ei, ci ar trebui un program de prevenție. Cam ca și în cazul condusului agresiv: e prea tîrziu să tragi concluzii după accidentul ce ți-a făcut mașina zob că ai croșetat o coloană lungă de doi kilometri. Mai bine era să fi prevenit accidentul. Acum e tîrziu că ți s-a terminat norocul și ai dat nas în nas cu un tir, tocmai în curba fără vizibilitate. Ca urmare, bine ar fi să scrie cineva o carte, două, trei sau mai multe pe modelul unui program de prevenție în materie de căsătorie.

Parcă titlul menționat nu-i prea inspirat, așa că ar merge ceva de genul: Dacă aș avea nouă vieți cîte mi le-aș pierde în prima căsătorie? Ce să faci cu celălalt după ce i-ai asasinat caracterul, viitorul și sufletul? Sau variante…

De obicei cărțile despre căsătorie îți aplică Scriptura pe cord deschis. N-ai ce face. Tronc un verset, două și gata, ce mai poți să spui sau să faci? Te-a prins, ești vinovat. N-ai încotro: la mărturie și la pocăință! Nu-i foarte rău, dar de obicei e inutil. Nu așa învață creierul nostru. Nu așa se scoate ceva bun din ceva rău sau ceva bun din nimic. Nu merge după principiul unor predicatori complet dedicați să îngrașe porcul de ignat: adică cu o predică de jumătate de oră înainte de ceremonia cununiei. Ei sunt deja pe altă lume. Despre ce trebuie să facă el și ea de acum încolo. Oare ce trag pe nas oamenii ăștia? Ce-și închipuie? Că-s Ilie care-și aruncă mantaua peste cei doi aflați la arat în dreptul celei de-a doișpea pereche de boi? Probabil…

În urmă cu ceva timp un prieten spunea că le plînge de milă unora care nu s-au căsătorit în biserică. Fiecare cu prejudecățile lui. E mare lucru să împărtășești aceleași concepții cu cel/cea cu care te căsătorești, dar să nu uităm un lucru evident: căsătoria nu este monopolul creștinilor, nici măcar al credincioșilor din vreo religie. În cazul că cineva crede că Dumnezeu însuși i-a căsătorit pe Adam și Eva, mă întreb cine deține copyright-ul căsătoriei? Dacă e om îi datorăm bani. Dacă e Dumnezeu am încurcat-o! Există căsătorii reușite în orice nație, orice religie și în lipsa oricărei religii. Să nu mai vorbim și că omul se poate înmulți și fără căsătorie. Parol! S-a dovedit științific.

Nimeni nu poate prevedea viitorul unei căsnicii. Sunt unii ce se căsătoresc și toată lumea se miră de ce sunt împreună. Sunt unii care au divorțat și toată lumea se miră cum de-au fost atît de imaturi. Cu căsnicia e ca și cu mîntuirea: abia la final poți spune despre cutare că a avut o căsnicie reușită. Sau doar în final poți spune despre căsnicia ta că a fost una fericită. Și aproape totul ține de domeniul subiectiv. În afara copiilor ce ți i-a născut consoarta.

Deci, ca să o luăm de la capăt, putem spune că variabila om este atît de variabilă că orice rețetă preconcepută este inutilă. Educația, religia, averea, frumusețea, talentele sau lipsa acestora nu constituie un indicator al reușitei sau al eșecului în căsnicie. Și atunci scriem să ne aflăm în treabă? Da și nu!

Da, pentru că oricine citește o carte despre căsătorie o citește cu un bagaj de cunoștiințe și prejudecăți, de experiențe pozitive și negative, de așteptări realiste sau nu, cu privire la căsnicie. Poveștile din copilărie, filmele, cărțile, Biblia, relațiile din familia din care provine, istoria prietenilor sau doar informațiile despre căsătorie din media ne-au influențat deja. Ca să spun așa, suntem virusați. Și colac peste pupăză intervine și chimia, atracția sexuală, vaporii dragostei sau fumurile ambiției. Sau toate la un loc.

Nu, pentru că dacă vrei ceva, ai puterea să discerni între ceva ce e bine pentru căsnicia ta viitoare și ceva ce nu este sau pare că nu va fi. Aici intră în calcul acel know-how deținut de cei ce au experiență și pot să te ajute. Femei și bărbați cărora le pasă, pot să articuleze logic și empatic trecutul sau bagajul lor în materie de relații conjugale. Cu sau fără Scriptură, dar cu bun simț și la obiect. Aici nu mai e vorba de delir în doi sau în trei, e vorba de învățătură pe care o poți accepta fără să fie nevoie să treci și tu prin ceea ce au trecut ei.

Sinceritatea, adevărul și bunul simț nu sunt monopolul creștinilor și ar putea constitui punctul de referință pentru o relație de nășire, nu în domeniul credinței (cu toate că nici asta nu trebuia uitată), ci în cel al căsniciei de durată. Și cînd mă refer la căsnicie de durată nu mă gîndesc la o căsnicie nefericită de durată. Credința, nădejdea și dragostea nu pot rămîne înțepenite între paginile unei cărți, ci merită să acopere întreg domeniul relației soț-soție, mamă-fiică, mamă-fiu, tată-fiică, tată-fiu. Tocmai pentru că avem modele.

Bufnița


Pentru blogul de consiliere am ales tema cu bufniță. Bufnița sau cucuveaua este un animal silențios pe care-l vezi și-l auzi rar. În tradiția poporului român bufnița aduce nenorocire, prevestind moartea în casa pe a cărui acoperiș țipă. Dar înțelepciunea omenească nu începe și nici nu se termină cu superstițiile poporului nostru.

Bufnița este și simbolul înțelepciunii. Poate ați observat bufnițele de deasupra unor ferestre ale Tribunalului din Arad. Citește în continuare Bufnița

Cine sunt, unde mă găsești și unde te pot găsi?

sursa:http://adielraidoo.wordpress.com/2013/01/16/new-year-new-goals-new-mindset/

Numele meu este Alexandru Nădăban. Sunt de profesie teolog. Mi-am făcut studiile de licență și doctoratul în Anglia. Acolo am învățat să respect credința semenului meu, chiar dacă era diferită de a mea sau chiar dacă aparținea unei alte rase sau altui neam. Ceva parcă greu de crezut într-o țară fără Constituție și cu preocupări serioase în vederea cultivării tradițiilor.

În această cultură complexă fiecare om este un mic univers. În marele nostru univers Cineva a îngăduit să existăm și noi cu toate problemele, aspirațiile, deschiderile și limitările noastre. Citește în continuare Cine sunt, unde mă găsești și unde te pot găsi?

Integrarea consilierii

sursa:http://www.authorsbymoonlight.com/?p=433

În antichitate a existat o școală filozofică în care învățarea se făcea din mers. Învățătorul și învățăcelul se plimbau și vorbeau despre filozofie. Era așa-numita școală a peripateticienilor.  Fondatorul ei a fost Aristotel.

Filozofia se face de obicei cu cărți. Sau din cărți. Citești, citești și iar citești. Îți vin sau nu îți vin idei.  Dar ideea e că școala peripateticienilor era diferită de toate celelalte. Era asociată unui Lyceum, dar stilul ei n-a supraviețuit după ce Atena a fost ocupată de romani. Citește în continuare Integrarea consilierii

Avantajele sfătuirii neafiliate confesional

sursa:http://www.safelock.com.hk/products_2.html

Există oratori ce fac  caz de ilustrația indiscreției. Ei spun că Diavolul te încurajează să faci tot ce e interzis că n-o să afle nimeni, după care tot diavolul dă la o parte perdeaua, sună din trîmbiță și strigă în gura mare: Veniți să vedeți ce-a făcut omul ăsta! Foarte sugestiv și actual.

În perioada în care am studiat pentru licență și doctorat la  London School of Theology exista un consilier independent ce era la dispoziția studenților și a personalului cîteva ore pe săptămînă. Cu toții am apreciat faptul că acea persoană nu făcea parte din personalul școlii. Citește în continuare Avantajele sfătuirii neafiliate confesional

Cine n-are nevoie de un sfat bun?

sursa: http://kootation.blogspot.ro/2013/06/c-17-quotes.html

Există multe zicale despre sfaturi. Una dintre ele spune că podul e plin de sfaturi. Alta spune că un sfat nu costă nimic. Posibil, dar  nu totdeauna adevărat.

Cu toate acestea, întrebarea „Ai nevoie de un sfat?” e încă validă. Din mai multe puncte de vedere. Unul ar fi că nu toată lumea se pricepe la sfaturi. Altul că nu toată lumea, dar mai ales specialiștii nu au timp de dat sfaturi. Și un altul că specialiștii buni sunt deja ocupați.

Dacă stai de vorbă cu o persoană a cărui experiență de viață te inspiră, de multe ori aceasta îți spune că traiectoria sau evoluția vieții ei s-a schimbat pentru că în momentele cheie ale vieții a existat cineva cu care s-a putut sfătui. Cîte regrete au fost evitate! Bucuria a alungat tristețea; împlinirea a risipit frustrarea. Citește în continuare Cine n-are nevoie de un sfat bun?